A fost
scris in 1937!
“Pilotii orbi”, de Mircea Eliade, 1937
Imoralitatea clasei conducãtoare
românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea
mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru,
cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a
nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si
învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva
sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului
nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria
generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul
anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra
întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va
mai putea fi nici-odatã uitatã: acesti aproape douãzeci
de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut
(si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!)
– dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului
românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului
românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã
trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în
fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion
sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje.
Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã
a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai
furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata
Europã – luntrea statului nostru
este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste
marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi
meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau
marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile
reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de
revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice.
Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul
de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice
de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de
ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade,
soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot
atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã,
statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea,
cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile
– si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea
condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce
se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri,
tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã
nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul
acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul
statal.
Crima
elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în
înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã
“puterea”. Au fost elite românesti
care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces
numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea
destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a
dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii
– face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la
milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot
satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde
risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul
cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.
Sã
amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.
Cel dintâi
lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze
Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure
elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea
linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema
croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã
nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam
(Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze
judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita
Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la
conferinta pãcii….
La
“plebiscitul” din 1918-1919, toate satele sãrbesti au votat alipirea la
România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern
român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii
aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele
maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost
necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de
inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se
întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am
profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm
unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti
– si sunt împotriva noastrã.
Ungurii au
colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei
centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de
colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În
schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul
evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum
Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în
Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna
evreilor si maghiarilor etc., etc.
Cei 10.000 de
tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate
de români din Banat si am colonizat
Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem
la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu
toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în
Balcic…
Dintre toate
minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai
inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat
în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai
mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile
Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime
împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul
Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care
sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de
oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor
dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din
întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu
grãdinari bulgari.
În acelasi
timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De
la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si
au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav:rutenii s-au coborât de-a lungul
Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au
suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave –
pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau
68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%.
Elitele
politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei
prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele
austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în
români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu
numai în Bucovina, dar si în Basarabia.
În anul 1848,
rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor
(Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea
Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au
stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii,
dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai
României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de
Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de
acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina
si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la
universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de
geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc
înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu
lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor
profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit
sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi
nevoie.
Inutil sã mai
continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al
inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine
cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã
sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte
bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor
aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi
tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor
mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia.
Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis
scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca
si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar
satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au
sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred
cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor,
încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le
sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci
pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un
stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã
supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”!
Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul
economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta
inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se
resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe
obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea
posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã
pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã
priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si
spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii
orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã,
politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã
treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou,
sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca
si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea
noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati,
iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi
româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier
satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba
nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt
unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã
românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând,
sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu
cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru
o datã cu introducerea secarei (la sfâr-situl Evului Mediu), care a luat
pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus
porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut
apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova
se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în
Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa
lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia
si Moldova
de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde
Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si peste-le acela sãrat, uscat cum
era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã,
trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei
kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi
de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe
zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde
numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo
10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã
de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe
medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci
printr-o hranã substantialã.
Nu
mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului.
Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot
mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are
rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova
si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine
hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am
înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca
francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar
gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã.
Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o
rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii
orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti
oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt
uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum
sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã –
instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat,
cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor
care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor
neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe
alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când
sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt
oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot
în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si
inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti
vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini - nu mai are mult de
trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cãci pilotii
orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã
deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om
politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un
stat.
Si asta e
destul ca sã începi sã plângi.
Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19
septembrie 1937
|