”Anul nou bate la uşă, răul facă-se cenuşă, bucurii şi sănătate ,Domnul să vă dea de toate, şi când nici nu vă gândiţi, să fiţi şi mai fericiţi! La Mulţi Ani!”



Fotografia Suflet vesnic tanar.


 





Despre Sf. Vasile
Sfântul Vasile cel Mare, sărbătorit în prima zi a anului nou, a trăit între anii 330 şi 379, în vremea împăratului Constantin. Sfântul Vasile s-a născut în Cezareea Capadochiei, din părinţi credincioşi şi înstăriţi, Emilia şi Vasile, tatăl său fiind dascăl în cetate. Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit cunoştinţele învăţând în şcolile din Cezareea, Bizanţ şi Atena, la cea din urmă cunoscându-l pe Sfântul Grigorie de Nazians, cu care a legat o strânsă prietenie. A fost înălţat la rangul de arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru biserică. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, prin scris şi cuvânt, luminând creştinătatea şi apărând dogma Sfintei Treimi. A murit la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie, intrând în istoria creştină cu numele de Sfântul Vasile cel Mare.
În tradiţia populară, Sfântul Vasile apare înfăţişat cu mai multe “chipuri”. Astfel, el apare ca unul dintre sfinţii care au făcut minunile cele mai mari, fiind păzitor de duhuri rele, cu “mare putere asupra dracilor”. Astfel, cu rugăciunile lui se scot duhurile rele şi necurate din oameni.
De asemenea, se spune că pe Iisus Hristos îl cheamă Vasile: Iisus Hristos s-a născut de Crăciun, iar la o săptămână, de Sfântul Vasile, a fost botezat în legea cea veche şi a primit numele “Vasile”. Numele Hristos (creştin) i-a fost pus la vârsta de 30 de ani, când a fost botezat;
Pe de altă parte, Sfântul Vasile apare ca “mare beţiv”, care stă călare pe poloboc, iar de ziua lui se fac petreceri şi chefuri. De altfel, el s-a rugat de Dumnezeu să-i dea o zi, iar Domnul i-a dat cea dintâi zi, cea a Anului Nou. Fericit, Sfântul Vasile a luat un clopoţel şi i-a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-i ureze lucruri bune. De aceea, de Sfântul Vasile există obiceiul de a ura. 
Sfântul Vasile este reprezentat ca “împăratul iubirilor”: el petrece, iubeşte, joacă şi cântă.


Multa sanatate tuturor!

Eminescu in Pastorala de Craciun a Parintelui 

 

Mitropolit Bartolomeu Anania. 

 

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului condamna “libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal”: “Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteş


† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într’o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite’n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s’au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti.
Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor. Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într’o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.
În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Bethleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.
Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi.
Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s’a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr’o amintire liturgică şi, eventual, printr’un ospăţ la care El nu a fost poftit. Imnografii Bizanţului ştiau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, şi anume că Naşterea Domnului, anuală, e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea e nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuşi, tot atât de real ca şi acela din Betleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezenţa pâinii ce se va preface în Trup; nu în zadar proscomidiarul are chipul Peşterii şi nu fără un înţeles al întrupării este purtată pâinea, încă nesfinţită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire (1).

Când Roman Melodul cânta (2): „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte” (3), el credea în acel astăzi ca într-un moment în care întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic dar nu mai puţin real.
Imnografia Naşterii Domnului abundă în asemenea limpezimi.
Când însă vorbeam de cei vechi ai noştri, mă gândeam la vechile noastre colinde de Crăciun, una din moştenirile cele mai preţioase pentru înţelegerea noastră ca oameni ai locului şi neam de durată. Colindele de Crăciun, opere colective ale creatorilor anonimi, evocă sentimentul Naşterii Domnului în versuri de mare adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă. La vremea când se năşteau colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc, şi totuşi ele îi seamănă printr’o ortodoxie care nu era a teologiei şi nici măcar a ştiinţei de carte. După ele, istorică e nu numai întruparea care s’a petrecut cândva, ci şi aceea care se petrece acum, sub ochii noştri, înnoită perpetuu de un prezent continuu. Iată numai câteva exemple:
Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia chip luminos…;
Nouă azi ne-a răsărit / Mesia cel mult dorit…;
Preacurata / Naşte astăzi pe Hristos.

S-ar putea însă ca unii grămătici ai limbii să bănuie că în aceste expresii nu e vorba de nimic altceva decât de ceea ce se cheamă, în stilistică, prezentul istoric. Ca şi cum s-ar fi temut de o asemenea împotrivire, cei vechi ai noştri, anonimii făcători de colinde, ne-au lăsat această bijuterie lirică, de a cărei frumuseţe eu, unul, nu mă pot sătura în veac:
Mare-i seara de-astă seară,
Dar nu-i seara de-astă seară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s’a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ.

Las la o parte extraordinara măiestrie a versurilor, pe care orice mare poet ar putea fi gelos, şi mă mărginesc la a pofti pe oricine să găsească ceva asemănător în tot folclorul popoarelor lumii. Colindul începe printr’o afirmare a momentului de acum, urmat îndată de o negare a lui prin invocarea momentului de atunci, dar negarea e doar aparentă, căci ea nu numai că nu anulează realitatea imediată ci, dimpotrivă, o potenţează prin reiterarea evenimentului originar. Seara aceasta de Crăciun e mare, într’adevăr, dar ea ar risca să rămână o simplă sărbătoare dacă într’însa nu s’ar întrupa acelaşi Fiu care s’a născut în Betleem.
Poemul are atâta adâncime şi pe marginea lui s’ar putea scrie atât de mult, încât aş îndrăzni să cred că, chiar dacă autorul lui ar fi cunoscut imnele inspiratului Roman Melodul, le-a întrecut. Anonimul vizionar preia dimensiunea unei sărbători anuale şi, prin numai câteva versuri, o proiectează, uriaş, în ciclul cosmic, conferindu-i atât atributul prezentului continuu cât şi pe acela al sfinţeniei.
În urmă cu mai mulţi ani, pe când mă aflam în Detroit, în timpul unei convalescenţe, reciteam cartea lui Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri (Le mythe de l’Eternel retour 4). Fascinat, o dată mai mult, de erudiţia savantului care mă copleşea cu citate din folclorul universal, din Tibet până’n Peru şi din Scandinavia până’n inima Africii, dar dezamăgit, în acelaşi timp, de absenţa unei cât de mici incursiuni prin cultura noastră populară, i-am scris imediat autorului (pe care-l cunoscusem cu un an în urmă, la Paris), semnalându-i – pentru o eventuală ediţie revăzută – începutul acestei superbe colinde româneşti care, după părerea mea, ilustrează perfect tema cărţii – convertirea timpului istoric în timp mitic, prin care omul devine contemporan cu fenomenul original.
Imnografia Naşterii Domnului pune în lumină şi faptul că întruparea a unit cerul cu pământul şi că, prin aceasta, cel din urmă a căpătat o anume transfigurare. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peşteră în care El să se întrupeze. Adăpostindu-l pe Fiul ceresc, peştera devine ea însăşi cer, aşa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi. Este o intimitate stihială pe care numai misterul întrupării a putut-o realiza.
Colindele noastre merg mai departe şi localizează evenimentul în spaţiul românesc. Ultimul vers al colindului citat mai sus afirmă că Fiul s-a născut „pe-acest pământ”. Evident, nu e vorba de pământul ca planetă, de vreme ce în univers nu mai există o alta cu acelaşi nume, ci de acest pământ, al nostru, al poporului care-şi asumă rolul de gazdă a lui Dumnezeu. Un alt colind se rosteşte gingaş:
La Vitleem colo jos
Cerul arde luminos …

Betleemul nu mai este undeva în Palestina, ci în chiar inima ţării româneşti, e pe undeva pe-aci, „colo jos”, mai devale, la îndemâna ochiului fizic, ce poate fi arătat cu mâna prin fereastră. El e transfigurat de un cer care îl inundă cu lumină, căci tocmai aici, în bătaia vederii noastre:
Preacurata Naşte astăzi pe Hristos.
Maica este nefericită, plânge, căci e săracă şi nu are cu ce să-l înfaşe pe Fiul de Împărat. Dar femeile din
preajmă se implică în lacrimile ei şi sunt gata pentru un act de participare:
Nu mai plânge, Maica mea,
Scutecèle noi ţi-om da,–
Pruncul Sfânt de-ai înfăşa.

Scena acestui Betleem românesc e populată, aşadar, nu numai cu îngeri, cu păstori şi magi, ci şi cu localnicele care aleargă să-şi asume acest moment de superbă maternitate. Pământul devine cer, dar transfigurarea îi cuprinde şi pe locuitorii lui, părtaşi la misterul Naşterii.
Aşa stând lucrurile, cum să nu iubeşti un neam care şi-a înnobilat sentimentul duratei prin credinţă în perpetuitatea Întrupării? Şi cum să nu iubeşti un pământ în ale cărui scutece şi-a încălzit Dumnezeu sfintele Lui picioruşe?
În sfârşit, e cazul să ne oprim şi asupra uneia din cele mai gingaşe poezii izvorâte din lirica poetului nostru Mihai Eminescu, Colinde, colinde!, pe care, pentru marea ei frumuseţe şi prospeţime, o vom cita întreagă:
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se’ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele.
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur’ copiii.
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Şi-al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Orice comentariu ar arunca peste ea o umbră nemeritată (5).
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Sărbătorile de iarnă sunt, aşa cum am văzut zugrăvit în universul colindelor noastre, o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.
Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.
Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea… Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru
dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.
Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.
Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.
Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!
† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într’o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite’n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s’au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti.
Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor. Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într’o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.
În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Bethleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.
Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi.
Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s’a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr’o amintire liturgică şi, eventual, printr’un ospăţ la care El nu a fost poftit. Imnografii Bizanţului ştiau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, şi anume că Naşterea Domnului, anuală, e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea e nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuşi, tot atât de real ca şi acela din Betleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezenţa pâinii ce se va preface în Trup; nu în zadar proscomidiarul are chipul Peşterii şi nu fără un înţeles al întrupării este purtată pâinea, încă nesfinţită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire (1).

Când Roman Melodul cânta (2): „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte” (3), el credea în acel astăzi ca într-un moment în care întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic dar nu mai puţin real.
Imnografia Naşterii Domnului abundă în asemenea limpezimi.
Când însă vorbeam de cei vechi ai noştri, mă gândeam la vechile noastre colinde de Crăciun, una din moştenirile cele mai preţioase pentru înţelegerea noastră ca oameni ai locului şi neam de durată. Colindele de Crăciun, opere colective ale creatorilor anonimi, evocă sentimentul Naşterii Domnului în versuri de mare adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă. La vremea când se năşteau colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc, şi totuşi ele îi seamănă printr’o ortodoxie care nu era a teologiei şi nici măcar a ştiinţei de carte. După ele, istorică e nu numai întruparea care s’a petrecut cândva, ci şi aceea care se petrece acum, sub ochii noştri, înnoită perpetuu de un prezent continuu. Iată numai câteva exemple:
Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia chip luminos…;
Nouă azi ne-a răsărit / Mesia cel mult dorit…;
Preacurata / Naşte astăzi pe Hristos.

S-ar putea însă ca unii grămătici ai limbii să bănuie că în aceste expresii nu e vorba de nimic altceva decât de ceea ce se cheamă, în stilistică, prezentul istoric. Ca şi cum s-ar fi temut de o asemenea împotrivire, cei vechi ai noştri, anonimii făcători de colinde, ne-au lăsat această bijuterie lirică, de a cărei frumuseţe eu, unul, nu mă pot sătura în veac:
Mare-i seara de-astă seară,
Dar nu-i seara de-astă seară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s’a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ.

Las la o parte extraordinara măiestrie a versurilor, pe care orice mare poet ar putea fi gelos, şi mă mărginesc la a pofti pe oricine să găsească ceva asemănător în tot folclorul popoarelor lumii. Colindul începe printr’o afirmare a momentului de acum, urmat îndată de o negare a lui prin invocarea momentului de atunci, dar negarea e doar aparentă, căci ea nu numai că nu anulează realitatea imediată ci, dimpotrivă, o potenţează prin reiterarea evenimentului originar. Seara aceasta de Crăciun e mare, într’adevăr, dar ea ar risca să rămână o simplă sărbătoare dacă într’însa nu s’ar întrupa acelaşi Fiu care s’a născut în Betleem.
Poemul are atâta adâncime şi pe marginea lui s’ar putea scrie atât de mult, încât aş îndrăzni să cred că, chiar dacă autorul lui ar fi cunoscut imnele inspiratului Roman Melodul, le-a întrecut. Anonimul vizionar preia dimensiunea unei sărbători anuale şi, prin numai câteva versuri, o proiectează, uriaş, în ciclul cosmic, conferindu-i atât atributul prezentului continuu cât şi pe acela al sfinţeniei.
În urmă cu mai mulţi ani, pe când mă aflam în Detroit, în timpul unei convalescenţe, reciteam cartea lui Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri (Le mythe de l’Eternel retour 4). Fascinat, o dată mai mult, de erudiţia savantului care mă copleşea cu citate din folclorul universal, din Tibet până’n Peru şi din Scandinavia până’n inima Africii, dar dezamăgit, în acelaşi timp, de absenţa unei cât de mici incursiuni prin cultura noastră populară, i-am scris imediat autorului (pe care-l cunoscusem cu un an în urmă, la Paris), semnalându-i – pentru o eventuală ediţie revăzută – începutul acestei superbe colinde româneşti care, după părerea mea, ilustrează perfect tema cărţii – convertirea timpului istoric în timp mitic, prin care omul devine contemporan cu fenomenul original.
Imnografia Naşterii Domnului pune în lumină şi faptul că întruparea a unit cerul cu pământul şi că, prin aceasta, cel din urmă a căpătat o anume transfigurare. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peşteră în care El să se întrupeze. Adăpostindu-l pe Fiul ceresc, peştera devine ea însăşi cer, aşa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi. Este o intimitate stihială pe care numai misterul întrupării a putut-o realiza.
Colindele noastre merg mai departe şi localizează evenimentul în spaţiul românesc. Ultimul vers al colindului citat mai sus afirmă că Fiul s-a născut „pe-acest pământ”. Evident, nu e vorba de pământul ca planetă, de vreme ce în univers nu mai există o alta cu acelaşi nume, ci de acest pământ, al nostru, al poporului care-şi asumă rolul de gazdă a lui Dumnezeu. Un alt colind se rosteşte gingaş:
La Vitleem colo jos
Cerul arde luminos …

Betleemul nu mai este undeva în Palestina, ci în chiar inima ţării româneşti, e pe undeva pe-aci, „colo jos”, mai devale, la îndemâna ochiului fizic, ce poate fi arătat cu mâna prin fereastră. El e transfigurat de un cer care îl inundă cu lumină, căci tocmai aici, în bătaia vederii noastre:
Preacurata Naşte astăzi pe Hristos.
Maica este nefericită, plânge, căci e săracă şi nu are cu ce să-l înfaşe pe Fiul de Împărat. Dar femeile din
preajmă se implică în lacrimile ei şi sunt gata pentru un act de participare:
Nu mai plânge, Maica mea,
Scutecèle noi ţi-om da,–
Pruncul Sfânt de-ai înfăşa.

Scena acestui Betleem românesc e populată, aşadar, nu numai cu îngeri, cu păstori şi magi, ci şi cu localnicele care aleargă să-şi asume acest moment de superbă maternitate. Pământul devine cer, dar transfigurarea îi cuprinde şi pe locuitorii lui, părtaşi la misterul Naşterii.
Aşa stând lucrurile, cum să nu iubeşti un neam care şi-a înnobilat sentimentul duratei prin credinţă în perpetuitatea Întrupării? Şi cum să nu iubeşti un pământ în ale cărui scutece şi-a încălzit Dumnezeu sfintele Lui picioruşe?
În sfârşit, e cazul să ne oprim şi asupra uneia din cele mai gingaşe poezii izvorâte din lirica poetului nostru Mihai Eminescu, Colinde, colinde!, pe care, pentru marea ei frumuseţe şi prospeţime, o vom cita întreagă:
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se’ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele.
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur’ copiii.
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Şi-al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Orice comentariu ar arunca peste ea o umbră nemeritată (5).
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Sărbătorile de iarnă sunt, aşa cum am văzut zugrăvit în universul colindelor noastre, o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.
Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.
Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea… Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru
dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.
Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.
Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.
Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!
- See more at: http://roncea.ro/2010/12/22/eminescu-in-pastorala-de-craciun-a-parintelui-mitropolit-bartolomeu-anania-arhiepiscopul-vadului-feleacului-si-clujului-condamna-libertatea-legii-de-a-consfinti-anormalul-drept-normal/#sthash.G7fKT0mx.dpuf
- See more at: http://roncea.ro/2010/12/22/eminescu-in-pastorala-de-craciun-a-parintelui-mitropolit-bartolomeu-anania-arhiepiscopul-vadului-feleacului-si-clujului-condamna-libertatea-legii-de-a-consfinti-anormalul-drept-normal/#sthash.G7fKT0mx.dpuf

Eminescu in Pastorala de Craciun a Parintelui Mitropolit Bartolomeu Anania. Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului condamna “libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal”: “Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte”

- See more at: http://roncea.ro/2010/12/22/eminescu-in-pastorala-de-craciun-a-parintelui-mitropolit-bartolomeu-anania-arhiepiscopul-vadului-feleacului-si-clujului-condamna-libertatea-legii-de-a-consfinti-anormalul-drept-normal/#sthash.G7fKT0mx.dpuf


Adunare Generala a membrilor SCMD Filiala nr.1 Fagaras 

        Miercuri 30.10.2013, la ora 10.00, va avea loc Adunarea Generale a membrilor SCMD filiala nr.1 Fagaras, cu urmatoarea ORDINE DE ZI:
1.Bilantul activitatii filialei nr.1 a SCMD Fagaras pentru perioada iulie 2012- dec. 2013;
2.Modul de utilizare a fondurilor banesti ale filialei nr.1 Fagaras pe perioada 2012 -2013. Analiza platii cotizatiei de catre membrii de sindicat;
 3.Analiza Proiectelor de Hotarari, propuse a fi dezbatute in Consiliul National la Reprezentantilor, care va avea loc la Alba Iulia in perioada 29.11 - 01.12.2013;
4.Reconfirmarea membrilor biroului operativ al filialei nr.1 Fagaras; 
5.Stabilirea mandatului de delegare al filialei nr.1 Fagaras, la Consiliul National al Reprezentantilor; 
6.Planul de activitate al filialei nr.1 Fagaras pentru perioada 01.12.2013-dec.2014 
7. Discutii, propuneri, concluzii.   
 Biroul Operariv al Filialei nr.1 Fagaras       




     A fost scris in 1937!

   “Pilotii orbi”, de Mircea Eliade, 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi nici-odatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã  de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã  nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.
Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….
La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele sãrbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.
Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.
Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…
Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.
În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav:rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%.
Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.
În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.
Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfâr-situl Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si peste-le acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini -  nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat.
Si asta e destul ca sã începi sã plângi.


Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937


 PS Putem trece la altă perioada: 
"de la 1989 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat, nici un om politic român şi vor continua aşa fara ruşine!"